Arte vizuale

La danza de la realidad (2013)

Apogeul artistic si spiritual al lui Alejandro Jodorowsky

Dupa douazeci si trei de ani, Alejandro Jodorowsky ne surprinde cu o noua opera de arta cinematografica, numita Dansul Realitatii, film lansat in 2013 la Cannes in cadrul Quinzaine de Realisateurs, ajuns si pe ecranele noastre intr-o proiectie unica, prin contributia Festivalului International de Film Bucuresti, pe data de 28 martie, anul curent. La acest eveniment a fost prezent fiul regizorului din Chile, Brontis Jodorowsky, care ne-a spus cateva cuvinte despre caracterul intim al acestui film.

Scenariul il transforma pe Brontis Jodorowsky din fiu in tata, pentru ca in La Danza de la Realidad, considerat intr-o oarecare masura un film autobiografic, accentul este pus pe copilaria lui Alejandro in orasul sau natal, o regiune miniera, numita Tocopilla, iar rolul tatalui, Jaime – un stalinist convins este jucat de Brontis. Jocul cu ierarhiile familiale devine si mai interesant atunci cand o mama isi numeste fiul „tata”, vazand in el reincarnarea tatalui mort in conditii de comedie. De aceea, ea il forteaza cumva pe copilul Alejandro sa poarte parul lung in memoria tatalui decedat.

Intr-un material publicat in New York Times, dedicat lui Alejandro Jodorowsky, regizorul este citat, spunand: „Acesta nu este un film. Asta este vindecarea sufletului meu. ” Lucrul asta poate fi observat de catre oricine care vede aceasta lucrare si este cat de cat familiarizat cu cinematografia lui Jodowosky, pasind dincolo de registrul stilistic, fara sa auda afirmatia de sus. De aceea, La Danza de la Realidad este apogeul operei jodorowskiene din toate punctele de vedere. Din acelasi articol, aflam de la Alejandro ca: „Tatal meu era inuman, i-am dat umanitate. Mamei i-am dat demnitate. Tot ceea ce am oferit caracterelor din arborele meu genealogic, mi-am oferit mie. Si asa, ai un trecut in care toate personajele sunt implinite. ”


Sara, mama lui Alejandro, nu comunica intr-un mod obisnuit cu celelalte personaje, ci pe tot parcursul povestii, ea isi foloseste vocea de soprana. In realitate, mama regizorului visa tare mult la o cariera in lumea muzicii de opera. Iar in Dansul Realitatii, aceasta practica a Sarei, de a canta in loc sa vorbeasca, sublinieaza credinta ei in magia pagana, unde cuvantul este o unealta puternica ce comunica dincolo de fiintele umane. Ea vorbeste foarte mult despre un dumnezeu, are capacitati de vindecare asupra celor din jur, fie ca sunt probleme de natura fizica sau psihica, dar cu siguranta dumnezeul din lumea ei este total diferit de cel care este cautat sa domine lumea asta. De asemenea, este de la sine inteles ca aici avem de-a face cu o religiozitate crescuta pe taramul Americii de Sud, o sacralizare continua a oricarui element vital. De partea cealalta, tatal lui Alejandro, ca un adevarat fanatic de stanga, neaga orice manifestare divina, dorindu-si ca fiul sau sa devina cel mai puternic exemplu de masculinitate. Insa de la un punct, copilaria lui Alejandro devine un plan secund, iar principala expunere are de-a face cu o calatorie initiatica a lui Jaime, care porneste la drum cu o temeinica motivatie de a-l ucide pe dictatorul de dreapta, Carlos Ibáñez del Campo. Acest scop deschide insa drumuri de neasteptat, care vor avea un impact proeminent asupra lui Jaime, lasandu-ne pe noi sa ne amintim de alte capodopere ale lui Alejandro Jodorowsky, precum El Topo in ceea ce priveste renasterea unui caracter, sau Holy Mountain daca ne gandim la tema sacrificiului.


 

In acest fel, umanitatea pe care Alejandro Jodorowsky o daruiteste tatalui sau se concretizeaza prin schimbarea de perspectiva care se rasfrange asupra lui Jaime dupa o puternica experienta. Iar in ceea ce priveste personajul mamei sale, care l-a respins pe „Alejandrito” atunci cand tatal sau i-a tuns pletele, anihiland memoria tatalui Sarei, aceasta a primit ulterior un rol magistral, luand asupra sa intunericul care-l bantuia pe micul Jodorowsky, sau facandu-l „invizibil” fata de comunitatea locala ce-l prigonea pe copil din cauza originilor sale evreiesti. Aceasta este demnitatea despre care Jodorowsky vorbeste. 

La Danza de la Realidad infaptuieste cel mai concret fir narativ pe care Jodorowsky l-a creat vreodata, tocmai pentru ca si-a dorit ca simbolistica sa fie usor de inteles. Daca regizorul deschide o poarta prin care ne introduce in lumea circului, tot el ne conduce foarte atent pe niste coridoare minutios organizate pentru o expozitie despre capricii sociale si remedii spirituale, iar poarta de iesire devine o frontiera greu de depasit. Trecerea peste aceasta granita implica parasirea celor mai puternice amintiri despre un „eu.”

Tenta autobiografica este data de vocea narativa care apartine lui Alejandro. La inceput, el ne cuprinde in povestea sa cu un monolog despre bani, obiecte comparate cu sangele nostru, cu Isus, sau cu Budha. Este cea mai naturala forma de ironie izvorata din realitatea inconjuratoare, cu care Jodorowsky si-a obisnuit publicul, numai ca de data aceasta a adaugat cea mai mare doza de curaj, de care cu totii il puteam crede in stare. El apare in numeroase scene, responsabil de un contrast gigantic intre doua entitati care formeaza aceeasi persoana. Il vedem pe tanarul Jodorowsky ratacit intr-un decor confuz, incurajat de batranul Jodorwsky, care in sfarsit a devenit ceea ce este, ceea s-a dezvoltat dintr-o forta firava cu care a fost adus in aceasta lume a materiei. Lui nu-i mai pasa de el sau de noi ca fiinte ce-si manifesta proiectia egocentrista, de aceea, odata cu acest film, el s-a dezbracat de toate hainele pe care civilizatia asta le-a tesut. L-am vazut pe Jodorowsky asa cum s-a nascut. 


Imaginea filmului este de asemenea una dintre cele mai naturale, in ceea ce priveste considerentele tehnice. Jodorowsky a fost intotdeauna un maestru al culorilor si al compozitiilor, dar in Dansul Realitatii a tinut sa precizeze printr-o finete de geniu, ca aceste detalii sunt umbra viziunilor sale, nu obiectul acestora. Orice cadru care infatiseaza grupuri de oameni este redat ca o coregrafie a perfectiunii si nu exista nicio scena incompleta pe parcursul a doua ore de film, fie ca vorbim de capitolul estetic, fie de cel ideologic. Putem considera La Dansa de la Realidad si un film muzical, avand in vedere vocea Sarei, care in numeroase momente este acompaniata de instrumental, sau scenele cu grupul ciungilor, cantand fericiti imnul consacrat dinamitei care i-a nenorocit.

Coloana sonora este creata de un alt fiu al lui Alejandro, este vorba despre Adan Jodorowsky, iar fascinantele costume sunt realizate de sotia regizorului, Pascale Montadon. In ceea ce priveste castingul, fiecare actor merita cele mai valoroase premii, la categoria interpretare. 

Gina Sandulescu | 30 Martie 2017

Playlist MUZAHOLIC

Abonare newsletter

Noi aparitii muzicale



PIANO INTERRUPTED : The Unified Field Reconstructed


AH! KOSMOS : Bastards


LYDIA LUNCH/RETROVIRUS: Urge to Kill


BILL SEAMAN : f (noir)


AVA LUNA : Infinite House


ARCTURUS : Arcturian


CALEXICO : Edge Of The Sun


LONELADY : Hinterland


SQUAREPUSHER : Damogen Furies


RACHEL GRIMES : The Clearing


KUBA KAPSA ENSEMBLE : Vandraught 10 Vol. 1


ABRAM SHOOK : Landscape Dream


TOMORROW WE SAIL : Saturn


THE DISTRICTS : A Flourish and a Spoil


THE MILK CARTON KIDS : Monterey


UNKNOWN MORTAL ORCHESTRA : Multi-Love


MICHAEL PRICE : Entanglement


BONNIE STILLWATTER : The Devil Is People


WILLIAM ELLIOTT WHITMORE : Radium Death


DAWN OF MIDI: Dysnomia