Carte

Moscova-Petuski | Venedikt Erofeev

 

Categoria: Proza
Editura: Polirom
Colectia: Top 10+
An aparitie: 2014

Viata scriitorului rus Venedikt Erofeev (1938-1990) a stat sub semnul imensului malaxor sovietic, cel care i-a trimis tatal in lagarele staliniste (unde a reusit sa supravietuiasca timp de 16 ani) si i-a intrerupt studiile de filologie din cadrul Univesitatii din Moscova pentru neindeplinirea seviciului militar obligatoriu.

Erofeev nu a renuntat la studii si a frecventat mai multe facultati, din orase diferite, toate insa terminandu-se cu acelasi rezultat: exmatricularea pe motive disciplinare. Pierdut in slujbe marunte, cu articole refuzate de publicatiile literare, acesta nu dispera, continua sa scrie. Principala sa lucrare, Moscova-Petuski, este tiparita in afara granitelor Uniunii Sovietice, aici ramanand interzisa pana la sfarsitul erei perestroika.

Acest poem in proza, cum ii place autorului sa-si numeasca opera, deapana povestea lui Venikica, incercarea acestuia de a merge cu trenul din Moscova pana la Petuski. Localitatea Petuski este reprezentanta clasica a zidirilor utopice, atat prin simpla-i prezenta, caci este acolo unde nici pacatul originar nu pare a fi facut cuib,  cat si prin prezenta femeii ideale, cea care il asteapta pe erou pe peronul garii, dar si a pruncului acestuia, un sufletel de trei ani, fin cunoscator al literei “u”, care asteapta sa fie rasplatit cu alune pentru aceasta isprava.

Intreaga calatorie a lui Venikica reprezinta drumul initiatic al betivanului zgribulit si nauc, prins in aburii substantelor tari, care paseste, astfel, pe lume precum noul nascut. Mahmureala initiala a personajului il pune in postura neajutoratului, a celui care revine pe lume complet gol dupa ce, in prealabil, o parasise plin, printr-o sarbatoare bahica. Cel care se indeletniceste cu bautura in sens metafizic nu vede aici decat o inchidere de dragul deschiderii, dupa somn urmeaza, tot timpul, trezitul pentru bautura, sau o deschidere de dragul inchiderii, bucuria cea mare a trezie este ca duce, in cele din urma, la betie.

In sensul acesta, Venikica nu refuza voluptatea datului pe gat, cu miscari ale capului precum pianistii, dupa cum tine el sa ne lamureasca, mai ales ca drumul catre Petuski reprezinta o adevarata sarbatoare, a carei cinstire trebuie indeplinita cum se cuvine. Trenul se dovedeste neincapator pentru iubitorii de vodka, in fruntea carora sta chiar controlorul, cel care, printr-o miscare sublima, hotaraste sa renunte la amenda pentru cei care calatoresc fara bilet, in schimbul acesteia  primeste bautura, gramajul fiind socotit in functie de kilometrii parcursi.

Desi initial eroul nostru se ascunde pentru a bea, reminiscente ale unei vechi pudibonderii, acesta ajunge, in cele din urma, sa prezideze o adevarata intalnire intru amortirea simturilor, intalnire care va decreta ca betia nu a fost straina niciunului spirit mare, de la Gogol la Goethe, chiar daca acesta din urma se dovedeste un betivan notoriu prin prisma personajelor sale, precum si ideea, de o inestimabila valoare, ca exista o simetrie intre prea plinul alcoolic de seara si tristetea deplina de a doua zi, caci cu cat unul va fi mai ridicat cu atat celalalt va cobora, si viceversa.

Bautura reprezinta atat deschiderea catre lume, cat si inchiderea fata de aceasta, astfel Venikica traverseaza acest spatiu al (re)cunoasterii lumescului, dar rateaza in final tinta, caci, cuprins de aburii alcoolului, nu ajunge in gara din Petuski, ci se trezeste intr-un tren care il va lasa in Moscova, de acolo de unde pornise. Acest drum al inchiderii reprezinta unul dintre cele mai frumoase momente ale cartii, deoarece ne vorbeste atat despre o revolutia, savarsita din si pentru bautura, o parodie fina la revolutia si drumurile batatorite ale socialismului, cat si despre sfinx si ghicitorile sale, prin care il avertizeaza pe erou ca nu va ajunge niciodata la Petuski.

Finalul romanului aminteste de Procesul lui Kafka, deoarece Venikica, intors la Moscova, confuz, mahmur, cu simturile intepenite, aflat inca in visul betiei sau cuprins de betia visului, nu-si mai gaseste locul in societatea sovietica, fiind atacat de cele doua personaje ale celebrei sculpturi Muncitorul si colhoznita, dar si de un grup de patru oameni, care, in atmosfera de stranietate a acestei intalniri, il haituiesc pe erou pentru a-i da lovitura finala intr-o scara de bloc.

Romanul lui Erofeev are de toate, caci prin aburi de alcool se intrezareste singuratea, ironia, duiosia, lupta ratiunii cu inima, disperarea si mantuirea. Si pentru a da cezarului ceea ce este de drept al sau,  incheiem cu acest citat: “Caci oare viata omului nu este turmentarea de-o clipa a sufletului? Si eclipsa sufletului, de asemenea? Toti parca suntem beti, numai ca fiecare in felul lui, unul a baut mai mult, altul mai putin. Si depinde cum actioneaza asupra fiecaruia: unul ii rade in fata lumii acesteia, iar altul plange la sanul lumii acesteia. Unul a apucat sa borasca si ii e de-acum bine, iar altuia de-abia i se face greata. Dar eu - ce-i cu mine? Am supt destul si nu simt nici un efect, nici n-am ras cum trebuie macar odata si mi s-a facut greata de multe ori. Eu, care am supt pe lumea asta atat de mult, incat pierd socoteala si succesiunea - eu sunt mai treaz decat toti in lumea asta, pur si simplu, pur si simplu asupra mea n-are efect bautura… ”.

Text: Bogdan Mirea 

Playlist MUZAHOLIC

Abonare newsletter