Carte

Cartea soaptelor | Varujan Vosganian

 

Categoria: Roman
Editura Polirom
An aparitie: 2012

A articula trecutul nu inseamna a-l cunoaste asa cum a fost de fapt, deoarece adevarata imagine a trecutului istoric trece rapid si fara zgomot, pentru a disparea apoi pentru totdeauna. Autorii s-au confruntat cu dificultatea de a transforma istoria in materie rememorata, reprezentata, situandu-se concomitent inauntrul si in afara ei.

Varujan Vosganian reconstituie, in Cartea soaptelor, destinul tragic al armenilor, dezradacinati, debusolati, in permanenta cautare a unei a doua patrii. Povestirile poporului armean prind glas in dupa-amiezile din gradina bunicilor, la o cafea proaspat macinata, ceremonial la care participa si copilul „batran de zile”.

Cartea soaptelor are eroi, tragedii, razboaie, iubiri, dar mai ales morti. Fiecare dintre eroi are propria poveste, care se contopeste cu cea a unui popor intreg: povestea repatrierii lui Simion Seitanian, povestea armelor generalului Dro, povestea incapatanarii lui Harutin Khantirian, povestea testamentului lui Harin Fringhian; dar, mai ales, drumul Golgotei, „de la Marmura pana la Deir-ez-Zor, pe o distanta de peste trei sute de kilometri, un popor intreg a parcurs cele sapte cercuri, adica drumul initierii pentru moarte”.

In Cartea soaptelor, memoria celui care scrie este punctata decisiv de prezente si cuvinte-calauza, de interventia providentiala a bunicilor, a lui Setrak Melchian si - mai ales - a lui Garabet Vosganian, de obiceiurile si de povestile lor soptite. Pentru Vosganian, faptul de a fi „trait nespus” se intrevede din complexitatea imaginilor recuperate prin apelul la propria memorie, precum si la cea a batranilor sai. Amintirile din copilarie constituie o referinta excelenta: ele se petrec in locuri marcate atat din punct de vedere afectiv, cat si social (casa, gradina), deoarece imaginea se plaseaza in cadrul familiei, pentru ca ea era cuprinsa inca de la inceput in acest cadru si nu a iesit niciodata din el.

Povestea nu incepe in Focsanii copilariei autorului, „ci in Sivas, in Diarbekir, in Biltlis, in Adana si in regiunea Ciliciei, in Van, in Trabizonda, in toate vilaietele Anatoliei rasaritene unde s-au nascut armenii copilariei mele si care se numara printre eroii acestei carti”, pe cand paginile ei „nu erau decat foi rascolite si mai degraba insangerate decat citite”, continuand cu masacrele anilor 1894-1895 si cu rezistenta darza a muntenilor din Sasun, a locuitorilor din Zeitun”.

Iti ramane intiparit in minte Yusuf, singurul personaj „care poate parea imaginar prin faptul ca povestea lui transforma Cartea soaptelor  in trepte, care se multiplica pe sine, precum doua oglinzi puse una in fata celeilalte”. Yusuf fusese „nascut din sangerare si ucis din strigat”, iar povestea lui este povestea luptei pentru pastrarea identitatii etnice.

Exista in roman numeroase referiri la documente oficiale, marturii ale personajelor implicare in evenimentele relatate - locurile, date exacte, numele personajelor recompun episoade ale unui timp istoric devastator. „Misiunea” Povestitorului este, insa, una dificila: el incorporeaza intamplari pe care batranii copilariei lui incercand sa le uite, le murmurau si le sopteau unul altuia.

Autorul se considera un scorpion de carti, „un scrib care vrea sa indrepte greselile vechi”. Ceea ce trebuie corectat, prin completare si semnificare, este pozitia impersonala fata de trecut, fata de ororile adesea acceptate pasiv, statistic. Naratorul lui Varujan Vosganian trece diferit prin cercurile spre moarte ale neamului sau, implicandu-se, retraind, participand, acceptand cu smerenie misiunea de a scrie „soaptele”, de a le da consistenta unei carti cu identitate proprie.

Varujan Vosganian este Povestitorul care, prin recuperarea memoriei, isi asuma mortii anonimi si pe cei ale caror nume sunt purtate catre el de soaptele batranilor sai.

Cartea soaptelor este o scriere profund confesiva, identitara, inchegata pe fundamentele unei oneste si fermecatoare arhitecturi a memoriei. Singura cale prin care Varujan Vosganian poate vorbi despre sine trece printr-o spirala descendenta, prin copilarie, mai departe, spre radacinile si mormintele armenilor. Autorul constientizeaza imposibilitatea (auto)descoperirii si (auto)construirii identitare in afara zonei de influenta a familiei si a neamului, a propriilor radacini, recuperand portretele batranilor care i s-au asezat la temelie.

Ana-Maria Gavrila | 25 mai 2014 MUZAHOLIC

 

Playlist MUZAHOLIC

Abonare newsletter